Mutand munti

Unde?
In alta parte, int-un alt fisier de pe acel vechi "hard" ce si-a facut loc prin pielea mea si a iesit cautand sa descarce prea multa si stupida informatie pe care o purta...

De ce?
Pentru ca pare o sarcina imposibila, pentru ca pare ceva prea greu ce-mi va ocupa mult prea mult timp...si timp e ceea ce nu am...

De ce munti?
Pentru ca m-am saturat de lupta cu morile de vant...pentru ca peisajul pare nou, pentru ca am avansat la un alt nivel in jocul meu interminabil de stupid...

De ce nu?
Motivele ar fi multe si clare...dar momentele sunt exact atat...momente...si nu-mi pot permite sa le pierd, nu mai am nimic de pierdut...

Cum?
Lipsita de curaj, cu mii de filme ale probabilului esec...fara incredere, fara atuuri, cu mine si atat...cu tot ceea ce am si pot oferi, cu tot ceea ce sunt, cu tot ceea ce cer...

Cand?
Acum, cate putin in fiecare zi...din clipa neasteptata in care totul a pornit...






Un pas in fata celuilalt, un pas si mai putine cuvinte caci nu-ti pot spune inca ce e in capul meu si nu-ti voi spune poate niciodata.Un pas in fata celuilalt, un pas si mai putine cuvinte pentru ca nu sunt pregatita sa ascult tot ceea ce-mi poti spune, ceea ce ramane inchis in tine. Un pas in fata celuilalt pentru ca intr-un mod ciudat de nefiresc nu mai sunt cine eram acum prea mutin timp si vreau sa fiu aici, cu tine. Un pas in fata celuilalt pentru ca-n fiecare clipa gasesc in tine amprente ce nu-mi apartin dar pe care mi-as dori sa le acopar.Un pas in fata celuilalt pentru ca o accelerare de ritm ar putea distrude totul ar putea scoate din colivia lor "umbrele" fiecaruia dintre noi. Un pas in fata celuilalt pentru ca zidurile tale umbresc zidurile mele, pentru ca locul in care te cred ascuns nu-l pot gasi foarte usor. Un pas in fata celuilalt pentru ca-ncerc a ma convinge ca pot, ca-mi pot face loc. Un pas in fata celuilalt pentru ca nu pot intelege cum voi ajunge acolo, cum imi voi gasi curajul sa te las sa ajungi si tu. Un pas in fata celuilalt caci fiecare zi ma face sa-mi doresc a-i pune punct, mi-e mult prea teama sa te las sa ma gasesti doar pentru a-mi sopti ca nu ma poti pastra...

The end e gri

Dupa mii de variante si idei, dupa cautari prea scurte sau prea lungi, dupa prea multe certuri sau momente placute...ne-am pierdut, ne-am rupt de ceea ce eram odata, ne-am pierdut virginitatea in prea multe paturi fara prea multe cuvinte convingatoare, am luat-o si ne-am bagat-o in tot ce a fost...

Parasim orasul odata zgomotos pentru o lume de liniste...

Am cautat si gasit lectiile alea de viata, am cautat sa intelegem, am cautat sa acceptam, sa primim, sa oferim...si nimeni nu ne-a salvat viata...si-am ajuns nevoiti sa ne-o salvam singuri...
Fara nevoi prea mari, fara pretentiile odata de neclintit, decat cu urme vagi a ceea ce eram...asta ramanem a fi inca 5 minute...caci viata ne schimba constant.

Ce ne-a costat? Nimic...sau poate am platit prea scump, nimic fiind inca intregi sau totul cheltuind prea multe vise, prea multe planuri si dorinte...
Romantez? Da...asta e metoda mea de a supravietui, poate ca rationalul e prea gri...si asta ramane o culoare ce nu place nimenui, e o culoare ce functioneaza in contrast cu ceva mai roz poate...sau poate ceva rosu sau alb, sau in functie de nota dramatica a situatiei chiar cu negru...

De ce scriu iar? Pentru ca iar sunt unde am mai fost...si ca in nicio alta data totul e gri. Eu sunt gri, camera e gri, cerul, stelele, noptile...dupa tot focul tineretii noastre ramane un gri murdar ce se cerne peste tot ceea ce am ajuns a sti... Caci nimeni nu mi-a rostit, nimeni nu m-a miscat sau m-a atins infelul acela anume...sau nu am observat eu cand au facut-o...
Nici nevoile nu-mi mai pot fi atinse caci totul a ajuns sa se rezume la compromisurile facute sau alegerile proaste... si toate sunt scarbos de gri...
Lipsit de orice emotie nimic nu vine ca turnat, nici sexul caci si el a fost adus intr-o stare, forma sau ceva ce nu-l mai face nici macar curios cu atat mai putin interesant, pasional, tabu sau ce dracu o fi fost odata... Nu stim sa facem nimic altceva decat sa murdarim, sa distrugem si daca nu iubim atunci uram, daca nu uram atunci ingnoram, daca nu ignoram atunci ne invartim intr-o roata imansa lipsiti de orice urma de emotie...filozofam, analizam...aiurea caci inca sunt prea multe lucruri pe care nu vom ajunge sa le intelegem...traim doar pentru a consuma oxigen si nu suntem capabili sa oferim nimic si toate poate pentru ca nu primim nimic...

Multi canta, altii scriu, unii comunica altora, altii pastreaza pentru ei si toti facem acelasi nimic over and over again all our lives!

Mereu la jumatatea drumului, chiar si la finalul vietii, facem ce facem si tot nu am trait cat am fi putut, tot ne-am refuzat, tot am ratat, tot am renuntat...tineri visatori privim viitorul uitand sa traim prezentul, nu foarte tineri ne izbim de lumea reala si eventualitatea problemelor ne macina uitand sa privim ceea ce avem, ocaziile aparute...putin mai batrani intram intr-un sir indian in care stam cu mainile intinse asteptandu-ne randul ce niciodata nu vine...si ne mai ramane o clipa intr-un pat de spital sau inconjurati de nepoti, cu volanul in mana sau in cadere, legeti de tavan sau in fata unei priviri violente...o clipa pentru a vedea tot...Ne va ajunge oare acea clipa?...caci la finalul ei vom inceta sa mai emitem energie universului...cel putin constient...Cat dureaza acea clipa? Urmeaza o epernitate de clipe?

Vreau sa-mi amintesc

Vreau sa-mi amintesc zilele trecute, vreau sa-mi amintesc ce va fi maine, vreau sa-mi amintesc cum a fost, cum va fi, ce simt, ce voi simti...Vreau sa-mi amintesc de voi, vreau sa-mi amintesc de noi...vreau ca mintea-mi sa nu va piarda, chipurile, cuvintele sa nu dispara, vreau sa nu uit cum a fost sa va iubesc...
...prea devreme sau tarziu sa doara, prea devreme sa stiu cum va fi, prea tarziu sa regret...prea...acum...prea actual, prea repede, prea putin, prea inevitabil...
De ce nu putem imparti totul, tot numarul zilelor, tot ce-a mai ramas...?

Si-am scris totul incercand sa va pastrez asa cum v-am cunoscut, am scris zilele, am scris tot ce ati insemnat pentru mine in acele pagini ale istoriei proprii...caci va pierd...
Dramatic si fatal...poate putin...dar asta nu face nimic mai putin adevarat...

O noua zi in Paradis

M-am plictisit de a-mi cere scuze de fiecare data cand imi pierd mintile pe undeva, de fiecare data cand incep sa functionez aiurea ca un aparat de casa stricat sau caruia i se termina bateriile si incepe sa scoata sunete ciudate…m-am plictisit de latura mea dramatica si toate formele pe care aceasta o ia, dar oricat m-as ascunde, oricat as intoarce oglinda si oricat as creste volumul muzicii tot mai sunt zile de acest fel…zile in care ma vad si ma aud… si in acelasi timp zile in care nimeni nu e dispus sa ma auda sau sa ma vada, zile in care problemele mele existentiale nu pot impovara pe nimeni altcineva…
Si-l pot numi n.f.,n.f.h.,n.f.h.h., p.m.s., m.s. sau oricum altcumva, o pot numi nebunie sau drama, nevoie de pastile sau socializare, sau pur si simpu nevoia de a nu urla fara ecou…il/o pot numi oricum dar asta nu face starea mai putin prezenta… sau o pot aseza in cuvinte, o pot romantiza pana la infinit si inapoi, o pot rationaliza si judeca la cald sau rece, pot stoarce pana nu mai ramane nicio urma din tot ce a fost…dar nici asta nu o face sa dispara…caci ceva e diferit…de data asta e fara piese triste, e fara filme lacrimogene, fara poezii sau citate relevante, de data asta e cu o carte de medicina, cu o tigara si o cafea si fara interlocutori…de data asta e liniste si de data asta linistea pare mai tacuta decat orice drama scrisa de altii inaintea mea…de data asta e altfel…de data asta nu e o coloana sonora, de data asta nu sunt lumini rosii in retrovizore, de data asta nu am motive sa fug...de data asta cer altceva, vreau altceva, astept altceva...

Poate imi este putin dor de complicatii, de o poveste pierduta de sub control, de ceva ce nu tine de mine, de cineva ce nu este al meu, poate-mi e dor de o poveste uitata printre randurile interminabile, o cale de scapare, o evadare din rutina...poate-mi e dor sa-mi placa ceva, sa visez la ceva ce gaseste efortul meu a fi inutil, poate mi-e dor de o urma de umanitate pe care-am pierdut-o alegand acest drum...Poate ca singuratatea ma seaca mai mult decat orice conflict, poate ca vreau totul sa se intample intr-un ritm ceva mai lent, poate ca nu vreau sa fiu secata prea repede si poate ca aceasta cale aleasa nu e tocmai ceea ce pot indura...

Dar...am ales asta...am ales sa ma tarasc in timp ce lumea se teleporteaza, am ales sa nu am nimic, sa nu vreau nimic, sa nu-mi doresc nimic, sa nu astept nimic...am ales si ma vad astazi in spatele deciziilor luate...prea mica, tematoare si totusi increzatoare in oportunitatile ce vor aparea si pe care le voi observa...