Inca nu te stiu...

"Poate, probabil … ce rost si cu ce pret?
As fi vrut ca in aste ultime “voci” sa nu ma regasesc. As fi vrut sa nu fiu nevoit sa spun “te inteleg”. As fi vrut sa stiu ca sunt probabil singurul care simte plenitudinea golului. Ma obisnuisem sa cred ca sunt poate cel ce trebuie sa duca suferinta in schimbul fericirii altora. Ma doare pana si inchinarea pe care ti-am supus-o, stiind ca undeva mai exista un cineva incatusat in setea de iubire si cu atat mai mult doare stiind ca acel cineva esti tu. Acel cineva in gandurile caruia ma regaseam si parca disparea o apasare cand iti contemplam curajul de a spune lucruri pe care mintea mea nu stie sa le dezlege. Am asteptat cu infrigurarea nerabdarii macar o “voce” … si cand ea a venit a cazut ca o apasare peste suflet cu tot cu brazdele lacrimii. Nu e nici repros si nici dezamagire … e doar un soi de durere ca nu pot duce si suferinta fericirii tale. As fi vrut sa tac, insa in fiecare rasarit sau apus as fi fost calcat de frustrarea ca nu ti-am spus toate astea. Poate te-ai fi asteptat sa-ti spun lucruri de genul “trebuie sa” sau “ar fi mai bine daca”. Poate ca te-am dezamagit nefacand asta insa eu am pierdut demult pariul cu viata, si se pare ca am cazut si examenul “fericire”. Am invatat doar sa tac si la fel ca tine sa ma supun linistii si sa dau la o parte reguli, legi sau lectii despre viata. Mi-e sete de iubire, de zambet, de sarut, de imbratisari, de fericire. Simt toate astea si nu stiu cum sa-ti spun sa faci ca sa le ai. Poate ca cei mai multi iti vor spune sa speri. As face la fel insa nu stiu cum. Nu stiu sa sper … nu cunosc speranta … pentru mine a murit undeva demult in alte vremuri in care orice inceput isi avea rostul. Regret cu toata fiinta mea ca singurul lucru pe care il pot spune e … “nu stiu”. Stiu doar sa tac si sa astept."