Delirand

"Everything you say can and will be used against at any time!"

Si in aceasta situatie despre ce dracu sa mai vorbesti? Sa te apuci sa porti discutii despre vreme, situatia economica a tarii, tipologii umane, fizica, istorie sau geografie? Sau sa taci si sa te faci ca nu intelegi?

Poti sa porti o dicutie superficiala, te poti transforma intr-o persoana superficiala incapabila sa inteleaga ce se intampla in jurul sau, poti sa devi un om matur si responsabil care nu sta sa filozofeze ci doar priveste cat se poate de practic…sau in fine.

Poate e timpul sa te maturizezi, sa nu mai faci compromisuri de dragul motivelor ciudate nascocite de mintea ta bolnava, poate poti selecta oamenii ce intra si ies din viata ta, poti incerca sa mergi pe drumul pe care consideri ca-l meriti sau care consideri ca-ti este menit.
Poate e timpul sa-ti asumi ceea ce faci, poate e timpul sa te tratezi caci poate exista un tratament, un cocktail de medicamente adecvat pentru psihoza ta, sau poate ar trebui sa te calmezi si sa-ti vezi de viata asa cum sti tu sa o traiesti. Poate e timpul sa nu te mai justifici, sa pastrezi pentru tine tot ceea ce ai avea de spus, poate e timpul sa inveti ce inseamna sa fi discret, poate ca a venit clipa in care trebuie sa inveti sa fi adult ,si daca nu iti cer prea mult, si responsabil.
Poate ca nu detin raspunsuri la multe din intrebarile pe care le am, poate ca nu voi sti niciodata sa-mi raspund la anumite intrebari, poate duc lipsa de ceva-ul necesar…poate ca mi-am pierdut mintile pe undeva.

Poate poate…prea mult “poate”, aberez doar pentru ca imi place sa ma invart in jurul cozii, aberez pentru ca asa fac au fata, aberez pentru ca asa fac eu ordine in tot ceea ce-mi trece prin cap. Postez pentru ca imi da impresia ca tot ceea ce spun are un ecou, postez pentru ca Word-ul nu ma mai satisface, postez pentru ca aberez si simt nevoia sa ma confrunt cu rusinea de a-mi deschide sufletul inca o data, postez pentru ca poate rusinea ma va face sa invat sa tac...de maine …
Nu mai sti ce inseamna sa fi obiectiv, nu mai sti ce e real, sti numai ceea ce simti si privesti totul prin prisma catorva senzatii ciudate pe care le traiesti. Nu sti cand a fost ultima data cand te-ai hotarat sa faci ceva, nu sti daca sti ce inseamna sa fi horatat, nu sti daca ti-ai pus in aplicare un singur plan, nu sti daca ai urmat pana la capat macar una din caile pe care ai pornit.
In fine…delirez aici cu mine! Delirez pentru ca m-am saturat de compromisuri ce nu ma satisfac, m-am saturat de priviri pe care nu le inteleg, m-am saturat de cuvinte pe care nu le cred, m-am saturat sa fiu nebuna care-si pune sufletul pe tava doar ca sa-l vada devorat de toti, m-am saturat sa fiu masochista…M-am saturat sa spun ca m-am saturat si sa nu fac nimic!
Asta imi va fi ultima postare, asta va fi ultima data cand mai deschid fereastra pentru a ma arunca, asta e ultima data cand mai ofer un “close-up”, nu pentru ca nu as mai putea ci pentru ca nu mai pot suporta tot ceea ce implica fiecare pas pe care il urmez.
Ma consoleaza si ma sperie faptul ca nu trebuie sa raspund in fata nimanui pentru nimic ci doar in fata mea, doar eu sunt cea care taie si spanzura, care condamna sau iarta…doar eu sunt in masura sa comentez ceva ce ma priveste numai pe mine….Da! Probabil ca sunt cea mai “stricata” dintre toti, probabil ma aflu undeva la granita dintre semi-realitate si LSM, probabil ca mi-am schimbat planurile de atat de multe ori incat nici nu mai stiu ce planuri sa urmez, probabil ca m-am indragostit de atat de multe chipuri ce nu s-au potrivit cu scheletul pentru care erau menite, probabil ca sunt mai “fucked up” decat imi dau seama…dar nu stiu daca sau cum sa vreau sa fiu normala intr-o lume plina de oameni normali ca ei!
In fine…delirezi! Delirezi pentru ca ceea ce vezi in oglinda nu e ceea ce vad si cei din jurul tau, poate oglinda aia filtreaza, poate oglinda aia nu are urechi sa te asculte, poate oglinda aia nu te vede atunci cand esti “disperata” pe care toata lumea o percepe…Delirezi pentru ca mai ai timp de pierdut, delirezi pentru ca vrei sa-ti cunosti fiecare detaliu ce tine de tine, delirezi pentru ca nu ai depasit faza in care iti testezi limitele si nervii, delirezi pentru ca inveti si acum, atat de tarziu, care sunt butoanele pe care trebuie sa-ti apesi. Delirezi pentru ca te sperie faptul ca singuratatea nu te mai sperie, delirezi pentru ca vrei sa nu fie asa, delirezi pentru ca nu vrei sa crezi ca te-ai blocat intr-o stare ce nu va face altceva decat sa te limiteze, delirezi pentru ca simti nevoia sa faci o drama din asta. Delirezi pentru ca nu ai probleme reale, delirezi pentru ca incerci sa le creezi, delirezi pentru ca ai vrea sa mai existe ceva ce te atinge, delirezi pentru ca ai vrea sa mai ai incredere, sa mai ai rabdare, sa mai ai sperante. Delirezi pentru ca visele tale s-au modificat si pentru ca-ti e teama ca schimbarea asta e ireversibila, delirezi pentru ca nu mai esti cine ai fost.
Lucrurile s-au schimbat, tu te-ai schimbat, remarcile cu privirea la lipsa fericirii tale au ajuns sa vina dintr-un automatism ciudat, te-ai schimbat si nu mai simti niciun gol atunci cand rostesti ca nu ai sau ca vrei, te-ai schimbat si lucrurile s-au schimbat, situatiile s-au schimbat.
Ai plecat, ai uitat, te-ai intors si ai gasit ca nu ai puterea sau vointa sa modifici ceea ce nu e asa cum iti doresti, te-ai intors si ti-ai dat seama ca pentru multe lucruri este prea tarziu, situatiile sunt prea ciudate, iar nimicul tau e mult prea complicat pentru a suporta modificari.


Niciodata nu reusesc sa termin ce am de spus asa cum niciodata nu pot sa-mi reduc gandurile la tacere, in mintea mea ceva nu tace niciodata si se trezeste o usoara parere de rau atunci cand vad ca ceva a tacut in sufletul meu. Sunt prea egoista pentru a „duce suferinta in schimbul fericirii altora” si sunt prea egoista pentru a cere ceea ce nu sunt sigura ca inca mai doresc, sunt prea egoista pentru a mai cere ceva fie si doar un siplu gand strain in care sa ma regasesc. Pictez de azi un nou tablou, unul in care va fi putin mai dificil sa se explice ce gen de actiuni sunt corelate cu paleta de culori folosita, pictez putin mai roz, din lipsa de timp sau spatiu caci aici nu voi mai lasa loc de interpretari gresite.
O noua noapte scaldata in detaliile stilului romantic ce si-au pierdut farmecul, o noua noapte in care ochi mei se inchid doar pentru a putea vedea chipurile ce-mi inunda visele.
E prea tarziu pentru mine si e prea tarziu acum, las nisipul din sticla aia cu forma ciudata sa cada si ma ascult cum tac.

Somn usor! Ramai cu bine...caci eu nu voi mai aseza aici niciun cuvant...

Inca nu te stiu...

"Poate, probabil … ce rost si cu ce pret?
As fi vrut ca in aste ultime “voci” sa nu ma regasesc. As fi vrut sa nu fiu nevoit sa spun “te inteleg”. As fi vrut sa stiu ca sunt probabil singurul care simte plenitudinea golului. Ma obisnuisem sa cred ca sunt poate cel ce trebuie sa duca suferinta in schimbul fericirii altora. Ma doare pana si inchinarea pe care ti-am supus-o, stiind ca undeva mai exista un cineva incatusat in setea de iubire si cu atat mai mult doare stiind ca acel cineva esti tu. Acel cineva in gandurile caruia ma regaseam si parca disparea o apasare cand iti contemplam curajul de a spune lucruri pe care mintea mea nu stie sa le dezlege. Am asteptat cu infrigurarea nerabdarii macar o “voce” … si cand ea a venit a cazut ca o apasare peste suflet cu tot cu brazdele lacrimii. Nu e nici repros si nici dezamagire … e doar un soi de durere ca nu pot duce si suferinta fericirii tale. As fi vrut sa tac, insa in fiecare rasarit sau apus as fi fost calcat de frustrarea ca nu ti-am spus toate astea. Poate te-ai fi asteptat sa-ti spun lucruri de genul “trebuie sa” sau “ar fi mai bine daca”. Poate ca te-am dezamagit nefacand asta insa eu am pierdut demult pariul cu viata, si se pare ca am cazut si examenul “fericire”. Am invatat doar sa tac si la fel ca tine sa ma supun linistii si sa dau la o parte reguli, legi sau lectii despre viata. Mi-e sete de iubire, de zambet, de sarut, de imbratisari, de fericire. Simt toate astea si nu stiu cum sa-ti spun sa faci ca sa le ai. Poate ca cei mai multi iti vor spune sa speri. As face la fel insa nu stiu cum. Nu stiu sa sper … nu cunosc speranta … pentru mine a murit undeva demult in alte vremuri in care orice inceput isi avea rostul. Regret cu toata fiinta mea ca singurul lucru pe care il pot spune e … “nu stiu”. Stiu doar sa tac si sa astept."

Em i ti oo

Hmmm...tic tac...
O luna, doua, trei...
Iar aici?
Nu chiar...
Putin mai departe, putin mai batran, putin mai singur, putin mai tacut, putin mai rezervat, putin mai departe, putin mai singur.
Trecut-au file, carti, randuri, trecut-au ore si zile, trecut-au nopti linistite, trecut-au clipe, trecut-au idei asa cum s-au si nascut...trecut-au anii mei...

Si iar aici?
Nu chiar...
Acelas pat, aceas ecran, aceleasi taste, aceleasi versuri, acelas corp...alt eu.
S-a facut oridine? S-au linistit lucrurile? S-a oprit planeta?
Nu chiar...
Nu s-a intamplat decat sa faci acelas lucru pe care il faci de cand te sti...
Si nu chiar...

Ordine in viata? Ordine in ganduri si planuri?
Nu chiar...dar poate ca ma aflu pe drumul corect cunoscand raspunsul corect...sau nu chiar...

Nu stiu nici acum sa spun ceea ce este, nu stiu sa fac altceva decat sa spun ceea ce simt si cred, nu pot nici azi sa fiu obiectiva, nu pot nici azi...sau nu chiar...

Unde sunt?
Nu am nici cea mai vaga idee...
Pare o incapere in care totul e aranjat de mine cu sau fara prea multa imaginatie, cu sau fara prea multa determinare, cu sau fara prea mult simt artistic...cu sau fara voia mea...
Unde am fost?
Tot aici...nu am plecat niciodata, in 5 ani nu s-a schimbat nimic...De unde sau de ce 5 ani? Pentru ca atat vede el...pentru ca atat a trecut, pentru ca va trebui sa treaca mai mult pentru a putea continua ceva...

Ce s-a intamplat?
Nimic, nimic niciodata, nimic nici o clipa, nimic ce pot povesti, nimic ce-mi amintesc, nimic ce vreau sa-mi amintesc, nimic ce-mi place, nimic din ce-mi doream...

Cum ramane cu magia vietii?
Care magie?

Cum ramane cu cele cateva planuri pe care inca le mai am?
Dracu stie...!!
Dracu stie ce cai mai aleg, ce alegeri, ce planuri, ce orice ar mai fi...

De cate ori?
Niciodata...
O singura data...
De cate ori poti iubi? Cate chipuri si cate cuvinte? Prea multe!

M-ai iubit?! Permite-mi sa nu te mai cred...
Te-am iubit? Nu stiu...esti atat de departe, e totul atat de departe incat nu-mi mai amintesc...

Mai pot sa iubesc?
Imi doresc in fiecare zi sa mai cred asta, sper in fiecare zi sa mai pot...sper in fiecare zi sa vina acea zi in care imi mai permit mie asta, in care mai permit unui om sa ma impresioneze, visez in fecare zi la o zi in care sa am rabdarea sa mai ascult, sa nu ma mai uit la "monstrii" mei ascunsi sub pat, o zi in care sa nu ma obsedeze "monstrii" lui, o zi cu soare, o dimineata oarecare...

De ce?
Pentru ca totul ar fi mult prea tragic sau trist daca am iubi o singura data...

Pastreaza speranta ca ma voi intoarce la tine, traieste cu ce impresii isi doreste mintea ta bolnava de phihopat...viseaza la ce vrea sufletul tau, culca-te langa ea si gandeste-te la mine, gandeste-te daca nu era poate mai bine in locul pe care l-ai ars...

Si eu?
Si eu stau, vand zambete pe complimente si replici amuzante, vand bucati din sufletul meu pe cuvinte...

Si eu?
Si eu mai privesc locul acela ars, ma mai gandesc la tine cautandu-te in linistea fiecarei zi de Mai...dar asta e tot ce mai fac...asta e singura forma in care te mai am...in care te mai vreau...o scurta frumoasa si oribila amintire...

Si eu?
Si eu am ars atunci, nu numai "noi"...

Si acum?
Si acum niciodata inapoi caci nu ti-ai batut joc de mine ci m-ai ucis ca pe-o javra raioasa, niciodata de unde am plecat!!